"Nu ştiu alţii cum
sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească
din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu
motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel
humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care
mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii , de-a mijoarca, şi la alte jocuri
şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi
acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii,
şi fraţii, şi surorile îmi erau sănătoşi, casa ni era îndestulată, şi
copii şi copilele megieşilor erau de-a pururi în petrecere cu noi, şi toate îmi
mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!
Şi eu eram vesel ca vremea cea bună
şi şturlubatic şi copilăros ca vântul în turburarea sa.
Şi mama, care era vestită pentru
năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele
dintre după o ploaie îndelungată: „Ieşi copile cu părul bălan,
afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea” şi vremea se îndrepta după
râsul meu…
Ştia, vezi bine, soarele cu cine are
de-a face, căci eram feciorul mamei, care şi ea cu adevărat ştia a face multe
şi mari minunăţii: alunga nourii cei negrii de pe deasupra
satului nostru şi abătea grindina în alte părţi, înfingând toporul în pământ,
afară, dinaintea uşei; închega apa cu numai două picioare de vacă, de se crucea
lumea de mirare; bătea pământul, sau păretele, la mână sau la picior, zicând:
„Na, na!”, şi îndată-mi trecea durerea… când vuia în sobă tăciunele aprins,
care se zice că face a vânt şi vreme rea, sau când ţiua tăciunele, despre care
se zice că te vorbeşte cineva de rău, mama îl mustra acolo, în vatra focului,
şi-l buchisea cu cleştele, să se mai potolească duşmanul; şi mai mult decât
atâta: oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea,
cu degetul îmbălat, puţină tină din colbul adunat pe obsasul încălţării, ori
mai în grabă, lua funingenă de la gura sobei, zicând: „Cum nu se dioache călcâiul
sau gura sobei, aşa să nu mi se dioache copilaşul!” şi-mi făcea apoi câte un
benchi boghet în frunte, ca să nu-şi prăpădească odorul!… şi altele multe încă
făcea…
Aşa era mama în vremea
copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte; şi-mi
aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat când îi sugeam ţâţa cea dulce şi
mă alintam la sânu-i, gângurind şi uitându-mă în ochi-i cu drag! Şi sânge din
sângele ei am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat.
Iar înţelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a
pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău.
Dar vremea
trecea cu amăgele şi eu creşteam pe nesimţite, şi tot alte gânduri îmi
zburau prin cap… căci sprinţar şi înşelător e gândul omului, pe
ale căruia aripi te poartă dorul necontenit şi nu te lasă în pace, până
ce intri în mormânt!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu